on octombrie 8, 2025
Scurt istoric al Comunei Chiajna.
Teritoriul de odinioară al Comunei Chiajna, județul Ilfov, din care astăzi face parte satul Dudu, se întindea între actualul oraș Domnești (Ilfov) și Piața Chibrit, str. Puțul lui Crăciun, în apropiere de Podul Constanței, conform tablelor de împroprietărire de la 1864[1].
În lista siturilor istorice de la Institutul Național al Patrimoniului, pe teritoriul Comunei Chiajna este menționată o străveche așezare, situată pe malul drept înalt al Dâmboviței, între conac și cimitir. Aici au fost descoperite urme ale unor civilizații aparținând unor epoci care s-au succedat, probabil neîntrerupt: epoca neolitică, epoca bronzului (Cultura Tei), epoca geto-dacică, sfârșitul epocii antice, începutul celei medievale (secolul al VI-lea), epoca medievală (secolele XVI-XVII).
În privința unei date de atestare a localității, cât mai apropiate de realitatea istorică, informațiile sunt contradictorii.
În opinia istoricului Constantin C. Giurescu, comuna Chiajna, asemenea altor așezări din preajma Bucureștiului, ar fi fost, la origini, o fostă colonie de sârbi și bulgari, aduși de domnitorul Mihai Viteazul în câmpia munteană, cu ocazia expediției din 1598[2].
La rândul său, „Marele Dicționar Geografic al României” menționează că satul Chiajna a fost fondat de imigranți bulgari, în 1828, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea populația era majoritar bulgară[3]. Că vechimea așezării este mult mai mare decât ne-o indică această sursă documentară nu poate fi contestat, din moment ce într-un număr al „Monitorului Oficial” din 1959 se menționează că la 1651-1652 moșia Giulești, Rușanii (actualul sat Roșu) și Boleasca (actualul sat Dudu), învecinate, se aflau în proprietatea Mănăstirii Sărindar, cu hramul Adormirea Maicii Domnului[4].
Se mai vorbește, de asemenea, despre un an, 1787, care ar fi cel al atestării documentare a Comunei Chiajna. Facem precizarea că anul atestării nu coincide cu data fondării unei așezări. Ea poate fi mult mai veche decât documentul care o menționează pentru prima dată și credem că așa stau lucrurile și în cazul Comunei Chiajna.
Fără îndoială, numele actual al comunei din care face parte satul Dudu se datorează vornicesei Chiajna, soția marelui vornic al lui Mihai Viteazu, Cernica Știrbei care, probabil, avea pe aceste locuri una dintre moșii. Cernica Știrbei și soția sa, Chiajna, au ctitorit la începutul secolului al XVII-lea Mănăstirea Cernica. Coincidență sau nu, biserica renumitei mănăstiri are tot hramul Sfântul Gheorghe, ca și biserica monument istoric din satul Dudu. Mai știm, din istorie, că această familie boierească de rang înalt (cernica Știrbei a devenit chiar mare logofăt) a stăpânit mai multe pământuri din jurul Bucureștiului, inclusiv satul Sulimanu, actuala comună Ileana, județul Ilfov (care-i fusese dăruit de voievodul Mihai Viteazul). Mai mult, ca dovadă a faimei de care se bucurase vorniceasa Chiajna în satele din jurul Bucureștiului, pentru că se spune că ea ctitorise și o biserică, astăzi dispărută, pe un pinten de deal, dincolo de Cernica, țăranii acelui loc au botezat respectivul pinten de deal „Vorniceasa”[5].
Dacă punem cap la cap informațiile de mai sus și ținem seama de epoca în care a trăit familia Cernica Știrbei, respectiv prima jumătate a secolului al XVII-lea, de teritoriul imens din jurul Bucureștiului, pe care-l aveau în stăpânire și de întinderea impresionantă pe care a avut-o odinioară Chiajna, rezultă că această așezare exista deja în perioada vieții doamnei Chiajna Știrbei, adică în prima jumătate a veacului al XVII-lea. De altfel, o serie de documente existente în Arhivele Statului menționează o atestare a satului chiar și mai veche, în secolul al XVI-lea[6], dată ce coincide cu aprecierea istoricului Constantin C. Giurescu, care datează localitatea la finele acestui secol.
La sfârșitul secolului al XIX-lea Chiajna aparținea plasei Snagov, fiind alcătuită din satele: Chiajna, Dudul (Dudu), Giulești (Giulești-Sârbi, actualul cartier Giulești) și Rudeni (Rudari), în prezent un cartier al orașului Chitila. În vecinătatea comunei Chiajna se afla comuna Roșul, aparținătoare astăzi acestei comune.
Diferite surse documentare indică faptul că la anul 1898 comuna Chiajna avea o suprafață de 2992 de hectare, o populație de 2313 locuitori, majoritatea de origine bulgară, și 492 de case. Puțin peste jumătate din suprafața comunei aparținea unor mari proprietari de terenuri, precum Administrației Seminarului Nifon Mitropolitul[7], politicianului Basile M. Missir (1843-1929) și Elenei Izvoranul (1848-1918)[8].
În ce privește satul Dudu, știm astăzi că el exista la jumătatea secolului al XVII-lea și că se numea, pe atunci, Boleasca. Actualul toponim poate să-și aibă originea în existența unui număr mare de livezi de dud care să fi existat în localitate.
Satul Dudu, situat la est față de satul Chiajna, pe malul drept al Dâmboviței, avea o suprafață de 443 de hectare, 195 de locuitori, o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe, o moară de apă, o mașină de treierat, o zahana și un comerț local asigurat de trei cârciumari[9].
Date de la anul 1883 atestă că moșia Dudu făcea parte din Plasa Sabaru, la fel ca și moșia Bragadiru, că nu mai era subordonată Mănăstirii Sărindar și că se întindea pe o suprafață de 273 de hectare, dintre care 15 pogoane erau pădure[10].
Cel puțin din ultimul an al veacului al XIX-lea, așa cum atestă a doua pisanie a Bisericii Sfântul Gheorghe Dudu, moșia aparținea Sophiei Bragadiru (1851-1905), soția fabricantului și comerciantului de bere Dumitru Marinescu Bragadiru[11].
În zilele noastre, după o succesiune de reîmpărțiri administrative, Comuna Chiajna, situată în partea de nord-vest a municipiului București, pe malul stâng al Dâmboviței, este acum compusă din trei sate: Chiajna (reședința), Roșu și Dudu și are o populație de circa 45.000 de locuitori, majoritar creștini-ortodocși.
Pe teritoriul Comunei Chiajna dăinuie două biserici monument istoric: Biserica Sfântul Nicolae (1831, refăcută în 1897) și Biserica Sfântul Gheorghe Dudu (1841, refăcută la 1899).
Istoricul Bisericii Sfântul Gheorghe Dudu.
Biserica Sfântul Gheorghe Dudu este un monument istoric de categoria B (de importanță zonală), înscris în lista monumentelor istorice de la Institutul Național al Patrimoniului cu codul: IF-II-m-B-15284. Ea se află pe Strada Bisericii, nr. 8, în satul Dudu, comuna Chiajna.
Sfântul locaș se numără printre cele a căror istorie e destul de clară, datorită păstrării, atât a pisaniei originare, cât și a celor care s-au adăugat de-a lungul timpului, marcând transformările prin care au trecut edificiul și pictura sa.
Biserica a fost fondată în prima jumătate a secolului al XIX-lea și avem toate motivele să credem că ea s-a numărat printre monumentele ecleziale de influență postbrâncovenească, dată fiind epoca ctitoririi ei, cât și această zonă situată în vecinătatea capitalei, unde biserica dăinuie.
Până la jumătatea secolului al XIX-lea bisericile ridicate în Țara Românească și în Muntenia au păstrat caracteristicile stilului brâncovenesc, înfloritor în veacul anterior, începând din timpul domniei voievodului martir Constantin Brâncoveanu. N-ar fi existat nici un motiv ca biserica din satul Dudu să nu fi urmat această tradiție. Refacerile ulterioare au condus însă la modificarea arhitecturii originare a edificiului.
Prima pisanie, cea care îi consemnează pe primii ctitori și data ridicării lăcașului, se află pe timpanul de deasupra ușii de intrare în naos și este cioplită în piatră, în alfabet de tranziție[12]. Textul ei este următorul:
„Această sfântă biserică cu hramul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruințe sau (sic!) ridicat din temelie în zilele prea înălțatului nostru domn Alexandru Dimitrie Ghica voievod și ale prea sfinției sale Arhiepiscopului nostru Neofit cu contribuirea preacuvioșiei sale părintelui igumen Paisie Plumbuiteanul, a d-lui paharnic Mihail Pencovivi, a lui jupan Ghenea sin Țonea[13], a locuitorilor satului Dudu și a altor drept credincioși cristiani la anul 1841, luna octombrie 14.”
Vedem, așadar, că cei dintâi ctitori sunt: un părinte igumen (sau egumen), adică stareț, închinoviat sau trăitor la vechea Mănăstire Plumbuita[14], după cum ne indică numele său[15], doi boieri de rang înalt, paharnicul Mihail Pencovici, și jupan Ghenea, fiul lui Țonea, precum și locuitorii creștini ai satului sau din alte locuri. Lăcașul se ridică în timpul domniei voievodului Alexandru Dimitrie Ghica și al păstoririi Arhiepiscopului Neofit.
Nu știm exact circumstanțele istorice în care un monah și doi mari boieri devin ctitori ai bisericii din satul Dudu[16], dar putem presupune că aveau legături cu acestă așezare, poate prin naștere. În cazul jupanului Ghenea, în dreptul căruia se menționează că este fiul lui Țonea, mai mult ca sigur că acesta provine din localitate. Pe de altă parte, distanța mică dintre Mănăstirea Plumbuita și satul Dudu (circa 4,22 kilometri) explică legătura dintre importantul centru religios pe care-l reprezenta acest așezământ monahal și localitățile învecinate, în care comunitățile creștine aveau nevoie de ajutor spiritual și chiar de intervenții concrete în cazul în care erau lipsite de o biserică. Probabil, așa stăteau lucrurile și în satul Dudu, fapt ce a condus la inițiativa ctitoricească a igumenului Paisie Plumbuiteanul.
Data de atestare a bisericii este ziua de 14 octombrie a anului 1841, praznicul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași.
Despre perioada cuprinsă între data ctitoririi (1841) și anul refacerii radicale a bisericii, nu avem informații. Tot ce putem presupune este că viața liturgică și-a urmat cursul firesc în acest lăcaș și că problemele au apărut, spre sfârșitul veacului, mai ales datorită deselor și foarte puternicelor cutremure ce au provocat nenumărate distrugeri în secolul al XIX-lea. Avem cunoștință despre distrugătoarele seisme din 17 august 1893 și cele din 31 august și 24 noiembrie 1896, cu peste 7 grade pe scara Richter care, inevitabil, vor fi afectat grav și această biserică
Așa cum ne indică cea de a doua pisanie a Bisericii Dudu, scrisă deasupra ușii de intrare în pronaos, cu litere latine, pe o placă de marmură, edificiul trece în anul 1899 printr-o amplă refacere, ce-i modifică arhitectura. Textul celei de a doua pisanii este următorul:
„Aceastá Sfántá Bisericá cu hramul Sfántul Marele Mucenic George amenința a cádea , cu venirea doamnei Sophie D.M. Bragadiru fosta Luther născutá Kaltmayer ca proprietará a moșiei Dudu, cea întái faptá márinimosá și-a îndreptat’o cátre aceasta sfántá bisericá, și cu cheltuiala Dsalle sa făcut uá reparația radicalá la zidárie, învelitóre și la zugráveli, înzestrándu-o din nou cu tóte obiectele și odórele trebuincióse acestui sfánt locași. Anul Mántuirei 1899 luna maiú. Spre eterná recunosciințá, SÁTENI DIN CÁTUNUL DUDU.”
Se poate vorbi, deci, despre o a doua viață a Bisericii Sfântul Gheorghe Dudu, după intervenția salvatoare a doamnei Sophie Bragadiru, fapt pentru care recunoștința enoriașilor acestei parohii rămâne înscrisă pentru eternitate, în pisanie. Ctitora își nemurește numele prin acest gest și putem presupune că, așa cum se obișnuia în epocă, un portret votiv al acesteia va fi existat pe zidul vestic al pronaosului.
Înfățișarea actuală a monumentului este cea de la anul refacerii, 1899, când, așa cum vom vedea mai departe, arhitectura originară este modificată.
Din nou, presupunem că de la 1899 și până în zilele noastre, s-a slujit fără întrerupere în acest sfânt lăcaș, dovadă stând lungul șir de nume ale preoților slujitori, păstrat într-un pomelnic din sfântul altar.
Istoricul bisericii mai consemnează câteva date cu semnificație, precum repictarea ei la anul 1925, de către un pictor pe nume Colorițiu, o reparație a edificiului, în 1969, cu contribuția enoriașilor, o altă repictare în tehnica uleiului, de data această, realizată în perioada 1984-1985, de către pictorul Grigore Neagu, în timpul când slujea aici părintele paroh Dincă Ștefănescu.
Până în anul 2002, când la Biserica Dudu este numit paroh părintele Florin Dinu, aceasta a fost filie a Parohiei Chiajna. Din 2002, a devenit parohie de sine stătătoare.
Încă de la începutul activității pastorale a părintelui Florin Dinu, adică din primii ani ai secolului XXI și până în 2020, timp de aproape două decenii, așadar, Biserica Dudu trece prin etape succesive de întreținere, conservare, restaurare, împodobire cu o nouă pictură, realizare de mobilier și elemente de tâmplărie, construire de clădiri anexe etc.
Astfel, urmând o relativă ordine cronologică în înșiruirea lucrărilor săvârșite de părintele Florin Dinu, consemnăm că între anii 2002 și 2015 lăcașului i-au fost adăugate trei construcții noi, necesare săvârșirii cultului și întreținerii: o clopotniță, un lumânărar și o magazie. În această perioadă au fost, de asemenea, realizate vitraliile care împodobesc ferestrele bisericii. Timp de șapte ani, începând cu anul 2013, a fost îndeplinită operațiunea cea mai laborioasă, anume refacerea bisericii și a podoabelor sale. Cea de a treia pisanie, scrisă în timpanul zidului dinspre vest al pronaosului, atestă detaliat lucrările săvârșite:
„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu lucrarea Sfântului Duh a fost înnoită această sfântă biserică, cu hramul Sf. M. Mc. Gheorghe, monument istoric (1841), între anii 2013-2020, prin ample lucrări de restaurare și consolidare (arh. Constanța Carp), cu strădania consiliului parohial, a credincioșilor și bunăvoința ctitorilor, în vremea PF. Părintelui Patriarh Daniel, sub îndrumarea și coordonarea P.C. Preot Paroh Florin Dinu și a Pr. Coslujitor Adrian Agachi. Sfânta biserică a fost înzestrată cu mobilier sculptat, clopote, policandre și cu toate odoarele și obiectele trebuincioase. Sfântul lăcaș a fost împodobit cu o nouă catapeteasmă cu icoane, vitralii și o nouă pictură în tehnica frescă, executată de către pictorul Daniel Codrescu și colaboratorii săi”.
Prin urmare, Biserica Sfântul Gheorghe Dudu a trecut printr-o nouă prefacere, menită, pe de o parte, să-i consolideze structura, iar pe de altă parte să o împodobească cu o nouă pictură, realizată în frescă, de o calitate net superioară celei anterioare, din deceniul opt al secolului trecut, executată în tehnica uleiului.
Proiectul de restaurare și consolidare a zidurilor bisericii a fost realizat de arhitecta Constanța Carp, specializată în restaurarea de arhitectură eclezială, și a constat în: consolidarea edificiului prin întărirea lui cu stâlpi și centuri armate din beton, remodelarea volumetrică a interiorului, prin adăugarea de arce și bolți, refacerea tencuielilor interioare și exterioare, realizarea de hidroizolații la temelia bisericii, în interior și în exterior, refacerea integrală a acoperișului care a fost învelit cu tablă de cupru. De asemenea, a fost înnoită instalația electrică, precum și cea termică. În plus, s-a acționat și asupra elementelor de tâmplărie prin înlocuirea lemnului vechi al ușilor și al ramelor ferestrelor, cu lemn de stejar masiv iar mobilierul bisericesc a fost înlocuit cu altul nou, realizat din lemn de stejar și paltin, sculptat cu măiestrie de Adrian Vaida.
Cele două clopote noi, acționate automat, care astăzi îi cheamă la slujbele sfintei biserici pe enoriașii Parohiei Dudu au fost achiziționate în anul 2017, dată la care biserica s-a înnoit și cu câteva obiecte de cult, printre care și cu un policandru.
În același an, 2017, pe 21 octombrie, PS Timotei Prahoveanul a binecuvântat lucrările efectuate la această parohie.
Vechile dependințe ale Bisericii Dudu au fost desființate și înlocuite cu un ansamblu de clădiri anexe noi, precum: capela mortuară, cu hramul Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, proiectată de arhitectul Daniel Baciu (2019-2020), lumânărarul, pangarul, magazinul bisericesc și grupul sanitar, în perioada 2019-2021.
O altă intervenție majoră asupra lăcașului a reprezentat-o repictarea sa, în tehnica al fresco, de către o echipă de pictori bisericești coordonată de Daniel Codrescu, cel care în prezent conduce și echipa de pictori ce realizează pictura în mozaic a Catedralei Naționale.
Totodată, în anul 2023 a fost construit și un aghiazmatar proiectat de arhitectul Ciprian Unguraș. Întregul ansamblu de construcții anexe a fost realizat de către Florin Radu Emanuel prin firma de construcții GUGU NOV SRL.
Pentru întregirea istoricului Bisericii Dudu, mai trebuie adăugat și că în sfântul altar s-a aflat un pomelnic al ctitorilor cioplit în piatră, transcris în prezent în alfabetul actual și, probabil completat cu nume de binefăcători mai recenți, pe zid. Și aici, primul între ctitori, este amintit Paisie ieromonahul, urmat de Sofia Bragadiru, Mihail Eufrosina și mulți alții.
Tot în sfântul altar e scris un pomelnic al preoților care au slujit aici, de-a lungul timpului: Pr. State, Pr. Gheorghe, Pr.Cherciu, Pr. Dumitru, Pr. Ilie, Pr.Atanasie, Pr. Dincușor, Pr. Costin, pr. Alin-Mihai, Pr. Ștefan, Pr. Ilie, Pr. Marin, Pr. Romică, precum și actualii slujitori, Pr. Florin Dinu și Pr. Adrian Agachi.
De asemenea, se cuvine menționat că printre odoarele Bisericii Dudu se numără o Sfântă Evanghelie, două policandre și două sfeșnice împărătești din alamă, toate de la anul 1899, obiecte de cult ce stau mărturie a refacerii lăcașului în acea epocă.
Arhitectura bisericii.
Tot ce mai putem desluși în prezent din arhitectura originară a bisericii Sfântul Gheorghe Dud este forma planului său, de tip navă, fără turlă. Refacerea de la anul 1899 i-a modificat radical partea dinspre intrare, adăugând și o turlă peste noul spațiu creat, un pridvor închis.
Ținând seama de arhitectura specifică perioadei dintre începutul secolului al XVIII-lea și jumătatea celui de al XIX-lea, în Țara Românească și Muntenia, respectiv biserici zidite cu plan navă sau triconc, însă toate cu un pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi din piatră uniți prin arcade, putem presupune, dacă nu există fotografii-document din epoca ctitoririi Bisericii Dudu care să contrazică această ipoteză, că și acest lăcaș va fi avut un pridvor deschis, în prelungire unui pronaos îngust.
Multe dintre bisericile muntenești din epoca amintită au trecut prin refaceri radicale la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea, arhitectura lor fiind modificată în spiritul influențelor apusene care erau din ce în ce mai pregnante în țările române. Acest tip de abordare se distinge și în cazul Bisericii Dudu, în actuala ei înfățișare.
În cazul cutremurelor distrugătoare, pridvoarele și turlele bisericilor erau cele care cedau primele, deci nu e imposibil ca acel ipotetic pridvor deschis al bisericii noastre să fi fost distrus atunci însă, uneori, noii ctitori, modificau pur și simplu arhitectura bisericilor în spiritul influențelor apusene, mai sus amintite.
În prezent, Biserica Dudu își păstrează planul uninavat, prelungit cu acel spațiu reconstruit, ce poate fi considerat un pridvor închis, modificat în prezent spre a prelungi un pronaos inițial, de dimensiuni reduse.
Intrarea propriu-zisă este un foișor de tip baldachin, sprijinit pe patru stâlpi cu arcade semicirculare, așezate pe console din piatră. Zidul de la intrare, dinspre est prezintă două arcade oarbe semicirculare, în dreapta și în stânga intrării.
La anul 1899, deasupra pridvorului închis a fost adăugată o turlă cu ferestre oarbe și fără clopot. În prezent, această turlă în formă de paralelipiped dreptunghic, se sprijină pe o bază cubică și are o fereastră lungă, recent decupată pe latura de apus. Turla și cele două ape ale acoperișului bisericii formează un triunghi la colțurile căruia sunt practicate două mici postamente paralelipipedice, ca două replici în miniatură ale turlei centrale, peste ele fiind așezată câte o cruce, spre nord și spre sud. Astfel, fațada de vest a bisericii a căpătat un aspect unitar și armonios. Deasupra intrării, în registrul superior, a fost realizat un mozaic amplu care-l înfățișează pe Sfântul Gheorghe, patronul lăcașului, ucigând balaurul.
Pridvorul închis de la anul 1899 a trecut și prin alte prefaceri. Astăzi, probabil conform proiectului arhitectei Constanța Carp, ferestrele încăperii au fost astupate, rezultând două arcade oarbe iar, în schimb, s-au practicat alte două ferestre pe zidurile de nord și de sud, în felul acesta fostul pridvor închis fiind transformat într-un pronaos lungit.
Fațada de sud a bisericii e decorată și ea cu arcade oarbe, dar are și trei ferestre cu arcade semicirculare. La exterior, sfântul altar prezintă o absidă centrală, cu o fereastră lungă, pe zidul de răsărit, și două absidiole, vizibile la exterior, corespunzătoare proscomidiarului și diaconiconului, pe laturile de nord și de sud. În dreptul veșmântarului este practicată acum o ușă de intrare în altar.
Zidul de nord este decorat identic cu cel de sud, tot cu arcade oarbe, și are, de asemenea, trei ferestre.
La interior, intrând în actualul pronaos, remarcăm aspectul lui lung și îngust, cu o trecere spre spațiul naosului marcată prin trei arcade semicirculare susținute de stâlpi în formă de paralelipiped dreptunghic.
Deasupra pronaosului se înșiruie de-a lungul tavanului trei mici bolți. Pe bolta dinspre nord se află trapa de acces spre turlă.
Trecând în spațiul naosului printr-o boltă semicirculară ce-l desparte de pronaos, se remarcă tavanul decorat cu o serie de arcade semicirculare, adăugate la ultima restaurare, pe zidurile de sud și de nord, descărcate pe un bumbi din piatră, pe care au fost încrustate cruci. De-a lungul tavanului au fost practicate două bolți, una centrală, în care e pictat Iisus Pantocrator și una spre pronaos, unde e pictată Sfânta Treime.
Trecerea dinspre naos către sfântul altar este delimitată prin catapeteasma realizată recent din lemn de către Adrian Vaida și împodobită cu icoanele realizate de pictorul Daniel Codrescu.
Sfântul altar este boltit și are o absidă spre răsărit în care e practicată o fereastră, precum și două absidiole pe laturile de nord și de sud.
Pictura bisericii.
Așa cum am văzut din istoricul lăcașului, interiorul lui a fost pictat de mai multe ori, de la anul 1841, cel al fondării sale, și până în zilele noastre. Despre pictura originară n-avem nici un fel de date. Putem presupune că fusese realizată în tehnica al frescco și că, în spațiul pronaosului avea pe zidul de apus al pronaosului zugrăvite, conform tradiției, portretele ctitorilor.
Probabil că pictura de la anul 1925 fusese realizată în tehnica uleiului, la fel ca și cea din anul 1985, pentru că, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin pictorii Tattarescu, Grigorescu etc. pătrunde în bisericile noastre moda occidentală, atât la nivelul tehnicii folosite, cât și al înfățișării sfinților și ale scenelor religioase. Practic, pictura de tradiție bizantină este înlocuită sau acoperită cu o pictură în ulei ce înfățișează sfinți de inspirație renascentistă sau barocă.
Renașterea acestei picturi specifice ortodoxiei are loc după anul 1990 prin apariția unor noi generații de pictori bisericești foarte talentați și conștienți de misiunea ce le revine. Unul dintre aceștia este Daniel Codrescu căruia i se datorează împodobirea cu frescă sau mozaic a multor biserici noi sau mai vechi, printre care și Biserica Sfântul Gheorghe Dudu.
Lucrarea pe care a realizat-o împreună cu echipa sa în acest sfânt locaș de la margine de București i-a redat spiritul ce-l va fi avut odinioară. Armonia formelor, eleganța icoanelor, hieratismul sfinților, căldura culorilor contribuie cu toate la atmosfera de taină și rugăciune neîntreruptă pe care trebuie să o simtă credinciosul creștin în biserica ortodoxă.
Programul iconografic realizat de Daniel Codrescu aici urmează direcția tradițională fiind, desigur, ca în cazul oricărei biserici, adaptat arhitecturii acesteia.
În sfântul altar, în concă, este înfățișată Maica Domnului Platitera înconjurată de îngeri iar în registrul imediat inferior este pictată Împărtășania Apostolilor. Pe zidul dinspre răsărit sunt pictați Sfinții mari ierarhi ai Bisericii iar în mica absidiolă dinspre nord, la proscomidiar, Viziunea Sfântului Petru din Alexandria.
În naos, în bolta centrală tronează Iisus Pantocrator într-un medalion înscris într-o stea cu opt colțuri pe care sunt pictați sfinții evangheliști, serafimi și heruvimi. Pe pandantivi sunt, de asemenea, pictați cei patru evangheliști. În bolta dinspre pronaos este înfățișată Sfânta Treime din care se desprind limbi de foc, simboluri ale Duhului Sfânt, ce se îndreaptă către sfinții apostoli, dispuși de jur împrejur: Bartolomeu, Pavel, Marcu, Filip, Iacob, Ioan, Matei, Simion, Luca, Petru, Andrei etc. Pe zidul de vest, în timpan este pictată scena Adormirii Maicii Domnului.
Registrele inferioare ale zidurilor de nord și de sud ale naosului sunt dedicate sfinților în picioare.
Încăpera pronaosului beneficiază și ea de un program iconografic variat și sugestiv, dedicat sfântului patron al lăcașului. În cele trei mici conci ale tavanului sunt înfățișați Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în centru, flancat de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, în concile dinspre sud și dinspre nord. Pe stâlpii de la intrare în naos sunt pictați sfinții anahoreți Macarie Egipteanul și Onufrie.
Pe ancadramentele laterale ale ferestrei dinspre nord apare Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan și leul, apoi urmând dinspre sud spre nord registrul superior al zidului de apus, vedem scene din viața și martiriul Sfântului Gheorghe: Sfântul Gheorghe înviind un mort, Sfântul Gheorghe binecuvântând pe Împărăteasa Alexandra, Sfântul Gheorghe biciuit de păgâni, tăierea capului Sfântului Gheorghe, deasupra ferestrei de nord, apoi, în continuare, pe zidul de est, Sfântul Gheorghe înaintea Împăratului Dioclețian, un peisaj cu chiparoși și păsări peste care a fost pusă pisania originară, cioplită în piatră, apoi Sfântul Gheorghe tras pe roată și, deasupra ferestrei de sud, Sfântul Gheorghe băgat în groapa cu var.
În registrul inferior, de la fereastra dinspre sud, urmând zidul de vest, spre fereastra de nord, sunt pictați: Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan cu leul, urmat de portretele votive ale ctitorilor: Sofia M. Bragadiru (ctitor 1899), Egumenul Paisie Plumbuiteanul (ctitor 1841), PF. Patriarh Daniel. Portretelor ctitoricești le urmează Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Sfântul Cuvios Pahomie cu îngerul, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca împărtășită de Sf. Zosima.
În arcadele semicirculare prin care se face trecerea spre pronaos sunt pictați sfinți în medalioane.
Se cuvine să menționăm că și bolta capelei Sfântul Ilie Tesviteanul este pictată tot de Daniel Codrescu, cu scene din viața Sfântului Ilie, de jur împrejur, și cu scena Schimbării la Față a Domnului, în centru.
Activitatea pastorală la Biserica Sfântul Gheorghe Dudu
Părintele paroh Florin Dinu, împreună cu presbitera Elena Dinu sunt profund impicați în viața comunității creștine pe care o îndrumă. Din anul 2002, cel al numirii părintelui Dinu ca paroh al acestei biserici, se văd schimbări majore ale edificiului acesteia, ale anexelor, ale cimitirului și ale întregului spațiului înconjurător care a fost remodelat conform cerințelor actuale ale credincioșilor parohiei.
Viața liturgică aici, ca în toate bisericile din țară, se desfășoară firesc, cu mila și grija lui Dumnezeu.
În paralel, Parohia Dudu s-a îngrijit de activitatea pastorală și misionară, s-a implicat în ajutorarea copiilor din familiile sărace și a bătrânilor, asigurându-le hrană, îmbrăcăminte și bani, cu prilejul marilor sărbători.
Ocazional, parohia organizează pelerinaje la mănăstiri din țară și din străinătate. Periodic, se organizează și ore de cateheză în biserică.
Concluzie.
Veche de aproape două secole (184 de ani), Biserica ocrotită de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din satul Dudu rezistă timpului îmbrăcată în podoabă nouă de pictură, restaurată, consolidată și înfrumusețată la exterior. Lăcașul se păstrează ca o mărturie a râvnei înaintașilor dar și ca o promisiune făcută de comunitatea creștină actuală către generațiile viitoare că are în grijă Casa lui Dumnezeu, Sfânta Biserică, pentru ca ea să rămână aceeași navă, menită să îi poarte pe toți în Împărăția lui Dumnezeu.
Dr. Luiza BARCAN
Critic și istoric de artă
[1] https://www.protoieriailfovsud.com/church/biserica-parohiei-sfantul-gheorghe-dudu/#detalii-parohie
[2] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 269.
[3] Lahovari, George Ioan, C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicționar geografic al României, vol. II, 1899. „Chiajna, sat”, București: Stab. grafic J. V. Socecu. p. 359.
[4] Preot Gheorghe Stănescu, „Mănăstirea Sărindar. Cu prilejul împlinirii a cinci sute de ani de existență documentară a Bucureștilor”, în MO, anul XI, nr. 7-8, 1959, p. 448, apud Dan D. Ionescu, „Mănăstirea Giulești zisă și Chiajna, Din București. Cronologie, tipologie și aspecte privind intervenția de urgență”, în Revista Monumentelor Istorice, anul LXXX, nr. 1-2, Institutul Național al Patrimoniului, 2011-2014, p. 34.
[5] I.L. Georgescu, Roman Stanciu, „Mânăstirea Cernica”, Editura Meridiane, București, 1969, pp. 6-7.
[6] (1591 – vol. V pag. 306,363 şi vol. II p.12), apud. https://www.protoieriailfovsud.com/church/biserica-parohiei-sfantul-gheorghe-dudu/#detalii-parohie
[7] Nifon Rusăilă (1789-1875), mitropolitul Ungrovlahiei în 1870-1875.
[8] Marele dicționar geografic al României, vol. II, p. 359.
[9] Ibidem, , vol. III, p. 263.
[10] „Moșia Dudu din comuna Chiajna, plasa Sabaru, fostă pendinte de monastirea Sarindaru, învecinată la mézanoapte cu proprietatea Domnesci a domnului Zorzache și cu parte din moșia Satului Roșiu, la Vest cu proprietatea Satului Roșiu la Sud și Est, cu proprietatea Chiajna, a domnului Isvoranu, avênd o întindere până, la 273 hectare și 544 pogóne, din care cca 15 pogóne pădure”, în Monitorul Oficial, nr. 66, supliment, 26 iunie (8 iulie) 1883, p. 1379.
[11] Conform pietrei de mormânt din Cimitirul Evanghelic Luteran.
[12] Un amestec de litere chirilice și litere latine, scriere care a făcut trecerea dintre epoca medieval și cea modernă, în redactarea textelor sacre.
[13] Adică „Fiul lui Țonea”.
[14] Monument eclezial de referință al Bucureștiului, ctitorit la anul 1560.
[15] Nu găsim un egumen al mănătirii Plumbuita, cu numele de Paisie, deci, probabil, fie părintele fusese stareț al altui așezământ monahal, fie îi urmează la stăreție într-o perioadă de mari tulburări lui lui Dionisie din Ianina, fost stareț al Mănăstirii Xiropotamu, căreia îi fusese închinată Plumbuita, acesta din urmă fiind cel care între anii 1803-1806 a refăcut biserica mănăstirii Plumbuita, distrusă de unul dintre desele cutremure.
[16] În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, datorită răspândirii „dreptului de ctitorire”, bisericile și mănăstirile sunt ridicate nu doar de domnitori și de marii boieri, ci și de pătura de mijloc, alcătuită din boieri de rang secund, monahi, negustori, țărani moșneni.